Ireal (part 2 - sau unde ar trebui de fapt să se vândă bilete CFR)

Continuarea este mai dinamică decât m-aş fi aşteptat totul petrecându-se sub umbra CFR-ului.

Mulţi ştiu cum e să pleci la drum lung, cu multe bagaje, înfofolit până peste cap de haine de iarnă şi să alergi literalmente spre gară ca să prinzi loc şi bilet.Aceeaşi senzaţie am visat-o şi eu, numai că afară soarele dogorea iar eu aveam fes negru pe cap şi eram agitat din cap până-n picioare. Pe lângă asta mai eram agăţat de geamantanul meu gri şi mare pe care dacă-l umplu cum ştiu eu, se face bolovan de greu. Mai aveam şi o companie feminină cu mine, arătând uşoare semne de disperare că vom pierde trenul cel important.

Ne urcăm în trenul care ar fi trebuit să ne ducă la destinaţie şi întrebăm în stânga şi în dreapta de unde am putea să cumpărăm bilete. În timp ce ne agitam cu aglomeraţia, căldura şi greutatea bagajelor, încep să conştientizez mediul înconjurător.Eram într-un loc exotic pentru România, cu scaieţi, cactuşi şi deşert, cu doar 2 trenuri garate în staţie care aveau doar ultimele vagoane importante. Soarele era ca în desenele cu Road Runner, usca cam tot ce era de uscat, şi simţeam că mă apucă greaţa şi ameţeala şi că trebuie să scăpăm cât mai repede din locul acela galben.

Aflăm de la cineva binevoitor că biletele se iau din altă parte şi ne arată pe unde să ne ducem. Eram în ultimul vagon, ajungem la capătul vagonului şi mulţumită liniilor de cale ferată care se contopeau erau sub formă de X, ne-am aruncat literalmente în celălalt tren. Simţeam presiunea timpului, ştiind că în orice clipă trenul poate să plece şi nu cu noi. Căutăm casa de bilete, care era în mod total frustrant şi surprinzător în vagonul în care sărisem. În timp ce aşteptam la coadă cum ar fi trebuit să fim deja obişnuiţi, simţim cum trenul în care aflăm, începe să se mişte, spulberând orice speranţă de a mai găsi bilet la timp.

Mă prăbuşesc pe bagaj, dezamăgit de modul stupid de organizare al CFR şi de faptul că trenul nostru era departe acum.

Ireal (part 1)

"Am ajuns foarte rupt de oboseală după o seară de dat găuri şi pus cuiere şi un pic de dans."

Primele imagini sunt vagi, ca atunci când ai băut suficient de puţin cât să nu simţi că te ia când stai jos, dar destul cât să te ia din plin când te ridici să-ţi dezmorţeşti picioarele. Mă plimbam pe meleaguri care-mi păreau un pic cunoscute, arătau, se simţeau ca şi Costineşti, în momentele de noapte şi agitaţie.
Tot mişcându-mă sau mişcându-ne peste tot pe unde apucam, am ajuns la un moment dat la un pool party al unui prieten. Era noapte, piscina aia era un fel de râu, care se termina brusc într-o parte, în partea mea dreaptă, eu stând în apă, cu faţa la mal. Piscina-râu avea pe partea pe care eram noi un mal drept şi o bară orizontală prinsă de perete acela drept.

La un moment dat i s-a pus pata unuia să facem concurs de făcut abdomene la bara aia de pe mal. Eram 3 tipi şi am început să nu duelăm în muschi abdominali, care erau din ce în ce mai obosiţi pe măsură ce bara se tot ridica.
De pe mal ne privea o domnisoara îmbrăcată în alb şi care râdea de noi cu poftă. Până la urmă i s-a pus şi ei pata şi s-a alăturat concursului nostru magnific şi ne-a bătut, noi fiind deja obosiţi.

Partea frumoasă abia acum urmează - Nemaiţinând cont de restul, ne dăm drumul pe apă. Ne luăm având împingând puternic în mal şi ajungem în mijlocul piscinei care era luminată de sub apă, dar căruia nu i se simţea sau vedea fundul. Am plutit parcă până la celălalt mal, urmat de ceilalţi, mai puţin domnişoara care pe măsură ce înainta se scufunda din ce în ce mai mult în apa gălbuie de lumină. Văzând acestea unul dintre cei care erau cu mine a sărit după ea de pe marginea cealaltă a piscinei. El s-a dus la fund, ea s-a ridicat singurică...dar până la urma totul a fost bine pentru amândoi.

Malul celalalt avea o construcţie mai ciudată, era un mal vechi care părea plin de secrete. Primul perete peste care am dat şi de pe care a sărit salvatorul domnişoarei, era un pic sub nivelul apei, cam 3-4 palme de om zdravăn. Din perete, în spatele lui, coborau nişte scări care erau cu apă curgătoare, fiecare scară având pe ea 2-3 cm de apă. La capătul scărilor puteai s-o iei ori la stânga pe un culoar ca o mică peşteră modernă, ori drept înainte într-o încăpere cu o uşă ferecată cu un lacăt gros.
Camera era pe jumătate scufundată în apă, dar luminată puternic ca şi cum ar fi fost amiază în interiorul ei. Partea de sus, cea uscată avea peste tot numai pânze de păienjeni albicioase şi vâscoase, adunate în smocuri. Când te scufundai totul era parca de aur, dar iluzie se ştergea când vedeai uşa ruginită şi parcă pusă acolo sa nu fie deschisă de nimeni niciodată. Mi-am promis mie şi celorlalţi că voi reveni să facem o aventură demnă de Indiana Jones în încăperea mistică.

Vine dimineaţa şi o prietenă vrea la plimbare pe malul piscinei. Nu-mi vine a crede ochilor de imaginea din faţa mea. Suntem undeva jos, exact unde se termina brusc piscina, râul sau ce o fi fost. Părea un perete imens de apă care se opreşte într-o forţă supraomenească, dar care era atât de liniştită şi de calmă, încât putea să domolească orice îndoială din sufletul meu.
Cum priveam mirifica apă în adâncul ei, verzui combinat cu negru şi pe alocuri cu o rază de soare, vedem o scară ce urca până unde avusesem noaptea trecută peripeţii. Urcăm pe scara de metal în zig zag şi ajunşi destinaţie rămân iarăşi blocat de frumuseţea peisajului ce se desfăşura în faţa mea.

Râul cobora din munte, un munte nu foarte mare dar lung până departe, de nu puteai să cuprinzi sfârşitul lui cu ochii. Prin peisajul verde închis spre maroniu, îşi făcea drum acest râu parcă rupt din ireal. Aproape de locul unde călătorul de apă intra în piscină era o aglomerare de pietre gri mate aşezate şi sculpate în aşa fel încât să slabească puterea lui. Prima oara am avut impresia că mâna şi mintea omului sunt vinovate de acestea, dar măreţia şi frumuseţea stabilopozilor gri erau aproape divine. Pietrele acelea se prezentau ca un iceberg, cu partea masivă sub apă, iar la suprafaţă se înălţa o sculptură impunătoare, protectoare, ameninţătoare a unui cerb falnic. Cerbul avea privirea ridicată spre cer, sprâncenele un pic încruntate, botul strâns şi coarnele puternice. Era pregătit să înfrunte orice ameninţare care putea să tulbure acel peisaj atât de ciudat şi frumos.

Pentru un singur lucru nu a fost acest cerb pregătit: alarma de la telefon, care spulberă tot în calea ei, şi care te face să-ţi aduci aminte că cerbii şi facultatea nu prea se înţeleg.