Ireal (part 2 - sau unde ar trebui de fapt să se vândă bilete CFR)

Continuarea este mai dinamică decât m-aş fi aşteptat totul petrecându-se sub umbra CFR-ului.

Mulţi ştiu cum e să pleci la drum lung, cu multe bagaje, înfofolit până peste cap de haine de iarnă şi să alergi literalmente spre gară ca să prinzi loc şi bilet.Aceeaşi senzaţie am visat-o şi eu, numai că afară soarele dogorea iar eu aveam fes negru pe cap şi eram agitat din cap până-n picioare. Pe lângă asta mai eram agăţat de geamantanul meu gri şi mare pe care dacă-l umplu cum ştiu eu, se face bolovan de greu. Mai aveam şi o companie feminină cu mine, arătând uşoare semne de disperare că vom pierde trenul cel important.

Ne urcăm în trenul care ar fi trebuit să ne ducă la destinaţie şi întrebăm în stânga şi în dreapta de unde am putea să cumpărăm bilete. În timp ce ne agitam cu aglomeraţia, căldura şi greutatea bagajelor, încep să conştientizez mediul înconjurător.Eram într-un loc exotic pentru România, cu scaieţi, cactuşi şi deşert, cu doar 2 trenuri garate în staţie care aveau doar ultimele vagoane importante. Soarele era ca în desenele cu Road Runner, usca cam tot ce era de uscat, şi simţeam că mă apucă greaţa şi ameţeala şi că trebuie să scăpăm cât mai repede din locul acela galben.

Aflăm de la cineva binevoitor că biletele se iau din altă parte şi ne arată pe unde să ne ducem. Eram în ultimul vagon, ajungem la capătul vagonului şi mulţumită liniilor de cale ferată care se contopeau erau sub formă de X, ne-am aruncat literalmente în celălalt tren. Simţeam presiunea timpului, ştiind că în orice clipă trenul poate să plece şi nu cu noi. Căutăm casa de bilete, care era în mod total frustrant şi surprinzător în vagonul în care sărisem. În timp ce aşteptam la coadă cum ar fi trebuit să fim deja obişnuiţi, simţim cum trenul în care aflăm, începe să se mişte, spulberând orice speranţă de a mai găsi bilet la timp.

Mă prăbuşesc pe bagaj, dezamăgit de modul stupid de organizare al CFR şi de faptul că trenul nostru era departe acum.