Ireal (part 2 - sau unde ar trebui de fapt să se vândă bilete CFR)

Continuarea este mai dinamică decât m-aş fi aşteptat totul petrecându-se sub umbra CFR-ului.

Mulţi ştiu cum e să pleci la drum lung, cu multe bagaje, înfofolit până peste cap de haine de iarnă şi să alergi literalmente spre gară ca să prinzi loc şi bilet.Aceeaşi senzaţie am visat-o şi eu, numai că afară soarele dogorea iar eu aveam fes negru pe cap şi eram agitat din cap până-n picioare. Pe lângă asta mai eram agăţat de geamantanul meu gri şi mare pe care dacă-l umplu cum ştiu eu, se face bolovan de greu. Mai aveam şi o companie feminină cu mine, arătând uşoare semne de disperare că vom pierde trenul cel important.

Ne urcăm în trenul care ar fi trebuit să ne ducă la destinaţie şi întrebăm în stânga şi în dreapta de unde am putea să cumpărăm bilete. În timp ce ne agitam cu aglomeraţia, căldura şi greutatea bagajelor, încep să conştientizez mediul înconjurător.Eram într-un loc exotic pentru România, cu scaieţi, cactuşi şi deşert, cu doar 2 trenuri garate în staţie care aveau doar ultimele vagoane importante. Soarele era ca în desenele cu Road Runner, usca cam tot ce era de uscat, şi simţeam că mă apucă greaţa şi ameţeala şi că trebuie să scăpăm cât mai repede din locul acela galben.

Aflăm de la cineva binevoitor că biletele se iau din altă parte şi ne arată pe unde să ne ducem. Eram în ultimul vagon, ajungem la capătul vagonului şi mulţumită liniilor de cale ferată care se contopeau erau sub formă de X, ne-am aruncat literalmente în celălalt tren. Simţeam presiunea timpului, ştiind că în orice clipă trenul poate să plece şi nu cu noi. Căutăm casa de bilete, care era în mod total frustrant şi surprinzător în vagonul în care sărisem. În timp ce aşteptam la coadă cum ar fi trebuit să fim deja obişnuiţi, simţim cum trenul în care aflăm, începe să se mişte, spulberând orice speranţă de a mai găsi bilet la timp.

Mă prăbuşesc pe bagaj, dezamăgit de modul stupid de organizare al CFR şi de faptul că trenul nostru era departe acum.

Ireal (part 1)

"Am ajuns foarte rupt de oboseală după o seară de dat găuri şi pus cuiere şi un pic de dans."

Primele imagini sunt vagi, ca atunci când ai băut suficient de puţin cât să nu simţi că te ia când stai jos, dar destul cât să te ia din plin când te ridici să-ţi dezmorţeşti picioarele. Mă plimbam pe meleaguri care-mi păreau un pic cunoscute, arătau, se simţeau ca şi Costineşti, în momentele de noapte şi agitaţie.
Tot mişcându-mă sau mişcându-ne peste tot pe unde apucam, am ajuns la un moment dat la un pool party al unui prieten. Era noapte, piscina aia era un fel de râu, care se termina brusc într-o parte, în partea mea dreaptă, eu stând în apă, cu faţa la mal. Piscina-râu avea pe partea pe care eram noi un mal drept şi o bară orizontală prinsă de perete acela drept.

La un moment dat i s-a pus pata unuia să facem concurs de făcut abdomene la bara aia de pe mal. Eram 3 tipi şi am început să nu duelăm în muschi abdominali, care erau din ce în ce mai obosiţi pe măsură ce bara se tot ridica.
De pe mal ne privea o domnisoara îmbrăcată în alb şi care râdea de noi cu poftă. Până la urmă i s-a pus şi ei pata şi s-a alăturat concursului nostru magnific şi ne-a bătut, noi fiind deja obosiţi.

Partea frumoasă abia acum urmează - Nemaiţinând cont de restul, ne dăm drumul pe apă. Ne luăm având împingând puternic în mal şi ajungem în mijlocul piscinei care era luminată de sub apă, dar căruia nu i se simţea sau vedea fundul. Am plutit parcă până la celălalt mal, urmat de ceilalţi, mai puţin domnişoara care pe măsură ce înainta se scufunda din ce în ce mai mult în apa gălbuie de lumină. Văzând acestea unul dintre cei care erau cu mine a sărit după ea de pe marginea cealaltă a piscinei. El s-a dus la fund, ea s-a ridicat singurică...dar până la urma totul a fost bine pentru amândoi.

Malul celalalt avea o construcţie mai ciudată, era un mal vechi care părea plin de secrete. Primul perete peste care am dat şi de pe care a sărit salvatorul domnişoarei, era un pic sub nivelul apei, cam 3-4 palme de om zdravăn. Din perete, în spatele lui, coborau nişte scări care erau cu apă curgătoare, fiecare scară având pe ea 2-3 cm de apă. La capătul scărilor puteai s-o iei ori la stânga pe un culoar ca o mică peşteră modernă, ori drept înainte într-o încăpere cu o uşă ferecată cu un lacăt gros.
Camera era pe jumătate scufundată în apă, dar luminată puternic ca şi cum ar fi fost amiază în interiorul ei. Partea de sus, cea uscată avea peste tot numai pânze de păienjeni albicioase şi vâscoase, adunate în smocuri. Când te scufundai totul era parca de aur, dar iluzie se ştergea când vedeai uşa ruginită şi parcă pusă acolo sa nu fie deschisă de nimeni niciodată. Mi-am promis mie şi celorlalţi că voi reveni să facem o aventură demnă de Indiana Jones în încăperea mistică.

Vine dimineaţa şi o prietenă vrea la plimbare pe malul piscinei. Nu-mi vine a crede ochilor de imaginea din faţa mea. Suntem undeva jos, exact unde se termina brusc piscina, râul sau ce o fi fost. Părea un perete imens de apă care se opreşte într-o forţă supraomenească, dar care era atât de liniştită şi de calmă, încât putea să domolească orice îndoială din sufletul meu.
Cum priveam mirifica apă în adâncul ei, verzui combinat cu negru şi pe alocuri cu o rază de soare, vedem o scară ce urca până unde avusesem noaptea trecută peripeţii. Urcăm pe scara de metal în zig zag şi ajunşi destinaţie rămân iarăşi blocat de frumuseţea peisajului ce se desfăşura în faţa mea.

Râul cobora din munte, un munte nu foarte mare dar lung până departe, de nu puteai să cuprinzi sfârşitul lui cu ochii. Prin peisajul verde închis spre maroniu, îşi făcea drum acest râu parcă rupt din ireal. Aproape de locul unde călătorul de apă intra în piscină era o aglomerare de pietre gri mate aşezate şi sculpate în aşa fel încât să slabească puterea lui. Prima oara am avut impresia că mâna şi mintea omului sunt vinovate de acestea, dar măreţia şi frumuseţea stabilopozilor gri erau aproape divine. Pietrele acelea se prezentau ca un iceberg, cu partea masivă sub apă, iar la suprafaţă se înălţa o sculptură impunătoare, protectoare, ameninţătoare a unui cerb falnic. Cerbul avea privirea ridicată spre cer, sprâncenele un pic încruntate, botul strâns şi coarnele puternice. Era pregătit să înfrunte orice ameninţare care putea să tulbure acel peisaj atât de ciudat şi frumos.

Pentru un singur lucru nu a fost acest cerb pregătit: alarma de la telefon, care spulberă tot în calea ei, şi care te face să-ţi aduci aminte că cerbii şi facultatea nu prea se înţeleg.

Party şi peşteră

Sunt pe drum spre party, îmbrăcat eleganto-comod, ca să pot să şi dansez, cu părul mult mai scurt ca acum, gelat doar în faţă. Ajung în faţa unei clădiri mari, pare a fi o fostă fabrică. E genul de clădire unde noaptea vin mascaţii şi-i urmăresc p-ăia buni sau răi, cu câini, elicoptere, tancuri şi multe lumini albastre. Înăuntru toată sala este destul de mică, cu vreo 2-3 becuri care dau o lumină difuză, suficientă pentru oamenii care deja îşi faceau încălzirea printr-o bachata pe podeaua udă. Mă duc la baie, unde mă întâlnesc cu Alex (prieten din Constanţa) care îmi arată pantofii de jazz pe care şi i-a cumpărat şi de care mi-a povestit pe net.

Ne întoarcem înapoi în sală cu scopul de party party, dar scopul s-a schimbat într-o fracţiune de secundă, odată ce am zărit o scară ce parcă nu avea loc în acea sală: era prea veche, cu un iz mistic, buruieni şi ierburi crescând pe margine şi printre trepte, la capătul ei fiind nişte uşi de lemn masiv ca de pe vremea lui Ştefan cel Mare.

Curioşi din cale afară, instantaneu suntem lângă uşi, le deschidem şi pătrundem într-un fel de peşteră în formă de L. Ne oprim la colţul L-ului unde era o torţă şi nişte semne indescifrabile dar care ca de obicei însemnau "danger, go back". Observ că ni se schimbase şi garderoba, aveam armuri şi coifuri, săbii, cai şi toate prostiile cavalerilor. Mergem mai departe, revenind la vechile haine eleganto-comode.
Intrăm pe uşi şi ne trezim aruncaţi pe podeaua intrării de jos de la casa bunicii mele, lângă bucătărie. Ne uităm buimaci în stânga şi în dreapta şi vedem o cutie de carton pusă pe un stand, foarte mică dacă te uitai din părţi şi din spate, dar dacă aruncai un ochi prin partea de sus vedeai tunelul, porţile de piatră, torţele, semn că acea cutie era o poartă spre sala de party.

Mergem să explorăm un pic, dar cu sentimentul că nu ar trebui să fim văzuţi. Mergem pe scări până la etajul 2, fără să întâmpinăm pe careva. Odată ajunşi acolo vedem de la balustrada scărilor cum apare The mean boss of the house, cred că un fel de vrăjitor, cu bustul gol tatuat în diferite simboluri, cu un os în nas şi freză mayaşă. La naiba! Trebuie să ne întoarcem că tipu pare destul de supărat pe viaţă, aşa că o luam tiptil pe scări înapoi, ajungem la bucătărie, la cutie. Alex intră primul într-un mod foarte ciudat: se aruncă de-a dreptul prin cutie, abia încăpând, cu torsionări şi învârteli ciudate, cu multe efecte speciale (tunete, fulgere). Când să mă bag şi eu apare şi nelipsita prezenţă feminină, care vrea să strige dupa ajutor, dar mă uit urât la ea, se aşează pe scaun şi începe să plângă. În timpul ăsta cutia se tot mişca bezmetică şi când pun mâna pe ea redevine o cutie de carton normală. Încerc s-o repar dar în zadar.

Apare Boss-ul mă ia pe sus şi mă pune pe un pat, în timp ce el şi femeia plângăcioasă se pun pe altul. Stă, se gândeşte un pic şi începe să-mi zică cu o voce ca a lui Xerxes că vrea să fim prieteni, nimeni nu va păşi nimic dacă fac exact cum zice el.
Sunt de acord cu gândul să scap pe drum cumva, primind ca task să ma duc la un club cu numele de Havana/Columbiana sau ceva de genu. În sfârşit am şi eu parte de party unde era şi tipul ăsta şi mulţi alţii care dansau de rupeau pământul. Am văzut pe un perete o poză de la un party anterior şi surpriză mare, era Ovidiu (alt prieten din Constanţa) printre ei, care apare sub formă de spirit lângă mine şi-mi zice că fusese trimis la party-ul ăla în delegaţie de la job.

Sună telefonul, deschid ochii, e destul de soare afară...

Morning run

Urmează mâine încă un mic monstruleţ numit Restanţă la ITC, şi totuşi mai nimic nu mă împinge să mă apuc serios de treabă. Singurul lucru de azi care l-am făcut azi cu implicare şi concentrare maximă a fost alergatul de dimineaţă pe traseul: cămin--parcul Eminescu--malul Begăi--parcul Rozelor--parcul de la Catedrală--întors pe malul Begăi până la BRD--cămin.

Probabil că nu mi-aş fi mişcat fundul dacă nu aveam o noapte motivantă. Deşi sunt multe vise în care alergi dar simţi că stai pe loc, aseara a fost exact invers: fugeam de rupeam pământul.

La început eram călător printr-un oraş cu grafică de Call of Duty 1, cu ploaie pe străzi cu reflexii cât de cât naturale, case ca în Oblivion. Eram însoţit de o prezenţă feminină, de nedesluşit, dar parcă era o roşcată ca în Bloodrayne. Toate aduceau o atmosferă tristă, sumbră, bacoviană. Printr-o minune o tanti ne deschide o uşă şi intrăm să ne uscăm sau cel puţin aşa aveam impresia, când de fapt ajungem la etaj şi de acolo pornim amândoi într-o mică cursă.

Sărim de la balcon, ne prindem de nişte frânghii şi atârnăm până la peretele din faţă. De acolo sărim n-şpe metri în aer şi ajungem iar pe străzile ude şi gri, de unde urmează fuga nebună de care am pomenit. Fugeam cu motion blur, cu nitro băgat în venă, sărim peste o piscină apărută subit; mă simt ca personajele din anime care aleargă cu mâinile pe lângă corp. E ciudat să alergi, să te uiţi la picioare şi să nu le mai vezi de cât de repede se mişcă.
Dar toate astea mi-au dat un sentiment foarte "adrenalinos", gen "This is Sparta!!".

Cum naiba să nu mă duc prin parcuri, să-mi obosesc plămânii după un asemenea vis? O astfel de motivaţie subconştientă mă duce cu gândul la NLP, oare cum aş putea să-mi programez să visez ce să mă motiveze...dar gândul trece repede, ca a venit din recreaţie Monstrul ITC.

---------------
EnjoY! Liviu C.

Jocuri prin muzeu

După o seară de curs de salsa urmată de o masă copioasă (graţie Avelim) cad buştean şi adorm. Tot ce povestesc s-a întâmplat cândva săptămâna asta, suficient cât să-mi aduc aminte în mare, dar insuficient pentru detalii.

Poate ştiţi filmele alea în care eroul principal este aruncat în mijlocul unui joc (război, telenovelă sau orice alt scenariu poate fi considerat un joc, în esenţă) şi pe măsură ce acţiunea avansează îşi dă oarecum seama ce naiba caută el acolo.
Aşa şi eu m-am trezit (ce ciudat sună "m-am trezit în vis") într-un loc ce-mi părea mie a muzeu, înconjurat de nişte amici cărora nu le mai reţin feţele, dar ştiu că eram un team. Ştiu că era o tipă îmbrăcată în majoretă, un tip la costum gri spre negru, având o pălarie cool pe cap şi alţii fără trăsături prea definite.

Am început noi să mergem prin locurile alea minunate, dar destul de precauţi, tot timpul cu ochii în patru să nu fim văzuţi şi să putem să vedem tot, într-un mod cât mai stealthy. Motivul: cealaltă echipă care făcea exact acelaşi lucru ne căuta pe noi în timp ce noi nu trebuia să-i vedem.

Eh, şi aşa începe jocul de-a şoarecele şi pisica cu roluri care se tot schimbau: ba noi îi spionam, ba ei pe noi. Deveneau din ce în ce mai variate şi locaţiile: la un moment dat am ajuns la bunică-mea la casă, eu fiind cu ai mei colegi jos, iar ceilalţi la capătul scărilor, sus.
Îmi plăcea la nebunie tot jocul ăsta, eu mă distram copios, numai că la un moment dat omul meu cu pălărie cool mă smuceşte când tocmai era să mă vadă un adversar şi e văzut în locul meu (ce naşpa sună adversar; cred că o să le zic Rambo la toţi). Şi atunci surpriză: Rambo care l-a văzut pe pălăriosul meu, s-a dus la un fel de waypoint şi a apăsat pe nişte butoane şi omu' meu cool cred că a murit, că nu l-am mai văzut de atunci.
Din momentul respectiv a început adevărata joacă, în care totul se petrecea la un ritm ameţitor, în care frica era la cote maxime, şi totul devenise un joc pe viaţă şi pe moarte. Alergam de sus în jos, ne ascundeam pe unde puteam, unii dintre noi erau în search party pentru a-i distruge pe ceilalţi.
La un moment dat ajungem pe o scară rulantă care ne-a tot dus pâna am ajuns la un loc luminat, lucios, plin de culori şi....magazine. Ajunsesem la etajul 1 la Iulius Mall. Nu era nimeni, nici un shopper sau shopperiţă, doar se auzeu nişte reclame la hamburgeri, şi tot apăreau felurite sortimente pe ecrane mari şi dinamice (ceva gen alea din Wall-e). Aproape se terminase şi scara (al naibii de lungă a fost) când îi vedem în partea cealaltă pe Ramboşi. Kkt, nu mai avem ce să facem ne-au prins şi i-am prins.

De nicăieri apare un nene prezentator care ne spune într-o limbă ciudată că jocul s-a terminat şi suntem la egalitate, ne-a felicitat şi ne-a oferit nişte mici drept răsplată.
Instantaneu am zbunghit-o spre waypoint-ul de la etajul 1, şi văd cum şi Gabi (unul dintre Ramboşi, un prieten de-al meu, membru BEST, îmbrăcat în hanoracul lui albastru "It's gonna be legendary!") porneşte şi el spre punctul magic. Eh, şi acum începe alergatul ăla de kkt, când parcă stai pe loc şi nu poţi să întreci nici măcar o furnică. Şi alergăm, şi alergăm...ce-i interesant că deşi ne mişcam ca nişte melci beţi, aveam skill de maeştrii kung fu şi ne războiam şi sabotam ca tâmpiţii.

Cu tot slow motion-ul fugii noastre aproape am ajuns, amândoi cu o mână întinsă spre butoane şi cu cealaltă împărţind pumni şi picioare. Eu eram cu un deget în faţă, primesc una la coaste, ajunge el cu un deget peste mine, îi dau şi eu un picior cu pumnul, şi iar i-o iau înainte, butonul e din ce în ce mai aproape, din ce în ce mai mare...cum eram noi întinşi la maximum în aer, că sărisem si plonjam spre buton, apare din dreapta mea un nene care apasă pe buton, se deschid nişte uşi, omul se urcă în lift şi liftul pleacă.


Îmi sună ceasul pe ritm de salsa...

---------------
EnjoY! Liviu C.