Poate ştiţi filmele alea în care eroul principal este aruncat în mijlocul unui joc (război, telenovelă sau orice alt scenariu poate fi considerat un joc, în esenţă) şi pe măsură ce acţiunea avansează îşi dă oarecum seama ce naiba caută el acolo.
Aşa şi eu m-am trezit (ce ciudat sună "m-am trezit în vis") într-un loc ce-mi părea mie a muzeu, înconjurat de nişte amici cărora nu le mai reţin feţele, dar ştiu că eram un team. Ştiu că era o tipă îmbrăcată în majoretă, un tip la costum gri spre negru, având o pălarie cool pe cap şi alţii fără trăsături prea definite.
Am început noi să mergem prin locurile alea minunate, dar destul de precauţi, tot timpul cu ochii în patru să nu fim văzuţi şi să putem să vedem tot, într-un mod cât mai stealthy. Motivul: cealaltă echipă care făcea exact acelaşi lucru ne căuta pe noi în timp ce noi nu trebuia să-i vedem.
Eh, şi aşa începe jocul de-a şoarecele şi pisica cu roluri care se tot schimbau: ba noi îi spionam, ba ei pe noi. Deveneau din ce în ce mai variate şi locaţiile: la un moment dat am ajuns la bunică-mea la casă, eu fiind cu ai mei colegi jos, iar ceilalţi la capătul scărilor, sus.
Îmi plăcea la nebunie tot jocul ăsta, eu mă distram copios, numai că la un moment dat omul meu cu pălărie cool mă smuceşte când tocmai era să mă vadă un adversar şi e văzut în locul meu (ce naşpa sună adversar; cred că o să le zic Rambo la toţi). Şi atunci surpriză: Rambo care l-a văzut pe pălăriosul meu, s-a dus la un fel de waypoint şi a apăsat pe nişte butoane şi omu' meu cool cred că a murit, că nu l-am mai văzut de atunci.
Din momentul respectiv a început adevărata joacă, în care totul se petrecea la un ritm ameţitor, în care frica era la cote maxime, şi totul devenise un joc pe viaţă şi pe moarte. Alergam de sus în jos, ne ascundeam pe unde puteam, unii dintre noi erau în search party pentru a-i distruge pe ceilalţi.
La un moment dat ajungem pe o scară rulantă care ne-a tot dus pâna am ajuns la un loc luminat, lucios, plin de culori şi....magazine. Ajunsesem la etajul 1 la Iulius Mall. Nu era nimeni, nici un shopper sau shopperiţă, doar se auzeu nişte reclame la hamburgeri, şi tot apăreau felurite sortimente pe ecrane mari şi dinamice (ceva gen alea din Wall-e). Aproape se terminase şi scara (al naibii de lungă a fost) când îi vedem în partea cealaltă pe Ramboşi. Kkt, nu mai avem ce să facem ne-au prins şi i-am prins.
De nicăieri apare un nene prezentator care ne spune într-o limbă ciudată că jocul s-a terminat şi suntem la egalitate, ne-a felicitat şi ne-a oferit nişte mici drept răsplată.
Instantaneu am zbunghit-o spre waypoint-ul de la etajul 1, şi văd cum şi Gabi (unul dintre Ramboşi, un prieten de-al meu, membru BEST, îmbrăcat în hanoracul lui albastru "It's gonna be legendary!") porneşte şi el spre punctul magic. Eh, şi acum începe alergatul ăla de kkt, când parcă stai pe loc şi nu poţi să întreci nici măcar o furnică. Şi alergăm, şi alergăm...ce-i interesant că deşi ne mişcam ca nişte melci beţi, aveam skill de maeştrii kung fu şi ne războiam şi sabotam ca tâmpiţii.
Cu tot slow motion-ul fugii noastre aproape am ajuns, amândoi cu o mână întinsă spre butoane şi cu cealaltă împărţind pumni şi picioare. Eu eram cu un deget în faţă, primesc una la coaste, ajunge el cu un deget peste mine, îi dau şi eu un picior cu pumnul, şi iar i-o iau înainte, butonul e din ce în ce mai aproape, din ce în ce mai mare...cum eram noi întinşi la maximum în aer, că sărisem si plonjam spre buton, apare din dreapta mea un nene care apasă pe buton, se deschid nişte uşi, omul se urcă în lift şi liftul pleacă.
Îmi sună ceasul pe ritm de salsa...
---------------
EnjoY! Liviu C.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu